„Poate că cel mai important crez terapeutic pe care îl am este că viața neexaminată nu merită trăită."
— Irvin D. Yalom
Sunt Nadalia. Și înainte să îmi asum rolul de psihoterapeut, sunt un om — cu toate ale lui.
Am știut că vreau să lucrez cu oamenii de la 14 ani. Nu a fost o revelație dramatică, nu a fost un moment singular în care totul s-a clarificat. A fost mai degrabă o alunecare firească — pasiunea pentru citit m-a dus, aproape fără să îmi dau seama, spre cărți de psihologie. Iar din cărți, spre oameni. Discutam cu prietenii despre ce descopeream acolo și, fără să intenționez, începeam să leg ideile de experiențele lor. Din asta apăreau mici momente de insight — pentru ei, dar și pentru mine. Ceva în mine știa deja că ăsta era drumul, cu mult înainte să am cuvintele potrivite pentru el.
Tot atunci mi-am început și propriul proces psihoterapeutic. Și nu s-a mai oprit.
Domeniul vast al psihologiei, al autocunoașterii, al transformării personale m-a înghițit cu totul. M-a format și încă o face — și cred că asta nu se va schimba vreodată, pentru că unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles devreme e că vindecarea nu e o destinație. E un proces continuu, o muncă care durează toată viața, dar și un stil de viață. Nu o faci o dată și ești gata. O alegi, zi de zi, în felurile mari și mici în care decizi să te raportezi la tine însuți și la lume.
Am studiat psihologia la Universitatea din București — o licență care mi-a dat fundația, dar și mai multă curiozitate decât răspunsuri. Curiozitate pe care am continuat să o urmez printr-un master în Psihologia Traumei, cu accent pe evaluare clinică și intervenție terapeutică — pentru că trauma a devenit, în timp, unul dintre domeniile care mă interesează cel mai profund, nu doar academic, ci și uman. Înțelegerea a ceea ce face trauma unui psihic, unui corp, unui sistem relațional — și, mai ales, a ceea ce ajută cu adevărat — mi s-a părut întotdeauna una dintre cele mai importante întrebări pe care le poate pune cineva care lucrează cu oameni.
Formările care au urmat nu au fost bifate pe o listă — au crescut organic din ce simțeam că lipsește, din ce mă interesa să înțeleg mai bine, din direcțiile în care îmi vedeam clienții blocați și simțeam că am nevoie de mai mult. Formarea în Psihoterapia Integrativă a Traumei, la Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei din România, mi-a oferit un cadru coerent și profund pentru lucrul cu experiențele traumatice. Formarea în Somatic Experiencing — după abordarea lui Peter Levine, cu Liane Pinto, în cadrul Somatic Experiencing România — mi-a deschis o înțelegere complet diferită despre corp, despre sistemul nervos și despre unde se întâmplă de fapt vindecarea. A fost una dintre cele mai transformatoare formări pe care le-am parcurs, și pentru mine ca profesionist și pentru mine ca om.
Am adăugat, de-a lungul timpului, o certificare în Neurofeedback și BrainMapping — cu Peter van Deusen, prin Brain Trainer International — pentru că mă fascinează intersecția dintre știința creierului și experiența subiectivă, și pentru că instrumentele care lucrează direct cu activitatea neuronală deschid posibilități pe care psihoterapia verbală singură nu le poate acoperi. Sunt și membră ACBS — Association for Contextual Behavioral Science — organizația care susține cercetarea și practica în Acceptance and Commitment Therapy, o abordare pe care o găsesc profund valoroasă prin felul în care integrează acceptarea, valorile și angajamentul față de o viață cu sens.
_edited.jpg)
Iar yoga — certificarea de instructor și practica personală — nu e separată de tot ce am descris. E parte din același drum, o altă formă prin care am învățat să fiu în corp, să ascult, să fiu prezentă.
De-a lungul anilor, am rămas aproape de acest drum nu doar prin formări, ci și prin felul în care aleg să trăiesc. Particip regulat la conferințe și workshopuri naționale și internaționale, nu pentru că trebuie, ci pentru că mă hrănesc — intelectual, profesional, uman. Cred că un terapeut care nu mai e curios a început deja să se împietrească.
Psihologia nu a rămas doar o profesie. A devenit parte din felul meu de a fi — atât ca știință, cât și ca filosofie care dăinuie de mii de ani. Din acest parcurs au crescut și alte pasiuni: pentru citit, pentru voluntariat, pentru yoga, pentru filosofia vedică, pentru natură, pentru a fi printre oameni, în grupuri, în proiecte, în artă. Toate acestea se hrănesc unele pe altele și, la un moment dat, nu mai știi unde se termină omul și unde începe terapeutul. Și poate că nici nu trebuie să știi.
Am învățat să mă uit sincer în interiorul meu și să îmi dezvolt ceea ce numesc o „ureche internă" — capacitatea de a distinge cu finețe între vocea mea autentică, vocea minții și vocile internalizate ale părinților, ale familiei, ale societății. Să știu, în orice moment, care voce vorbește. Și, din acel spațiu de claritate, să aleg cu asumare cine vreau să fiu.
A fi psihoterapeut este, pentru mine, doar o formă prin care dau nume acestui drum. Dincolo de etichete, sunt un om care caută să vadă și să susțină resursele din ceilalți. Un om care rămâne acolo, în relație, atunci când celălalt are nevoie de un spațiu sigur în care să fie el însuși.
Nu știu dacă există un punct în care poți spune că ai terminat de lucrat la tine. Nu am găsit acel punct și nu cred că îl voi găsi. Dar am găsit ceva poate mai valoros — liniștea de a ști că nu trebuie să îl găsesc. Că drumul acesta, cu tot ce aduce el, e suficient în sine.