Valorile mele ca psihoterapeut
Autenticitatea
Am ajuns să cred, după ani de formare și de lucru cu oamenii, că cel mai important instrument pe care îl aduc în cabinet nu e o tehnică și nu e un model teoretic. Sunt eu. Cu tot ce înseamnă asta — cu claritățile mele, dar și cu întrebările la care nu am răspuns încă, cu procesul meu continuu, cu momentele în care viața mă pune și pe mine față în față cu ce e greu. Nu fac terapie de pe un piedestal și nu am pretenția că am rezolvat ce îi cer celuilalt să rezolve. Autenticitatea, pentru mine, nu e o valoare declarată — e o practică zilnică. Înseamnă să fiu prezentă ca om, nu doar ca rol. Să nu mă ascund în spatele unui vocabular tehnic când ce e nevoie e contact real. Să recunosc când ceva mă atinge, când o întrebare mă pune pe gânduri, când nu știu. Clienții simt întotdeauna diferența dintre un terapeut care aplică și unul care e acolo cu adevărat. Și acea diferență, cred, e locul unde începe vindecarea.
Prezența reală
Există o diferență între a asculta și a fi cu adevărat prezent — și o simți imediat, chiar dacă nu o poți articula întotdeauna. Înseamnă să fii suficient de ancorat în tine însuți încât să poți fi cu adevărat atent la celălalt — la ce spune, la ce nu spune, la ce face corpul lui în timp ce vorbește, la momentul în care ceva se schimbă subtil în cameră. Înseamnă să fii în relație, nu deasupra ei. Pentru mine, prezența e și o practică personală — ceva la care lucrez constant, pentru că știu că nu poți oferi celuilalt mai multă prezență decât ai tu cu tine însuți. De aceea propriul meu proces nu s-a oprit și nu cred că se va opri vreodată. E parte din angajamentul pe care îl am față de munca mea și față de oamenii cu care lucrez.
Corpul ca loc al vindecării
Am învățat devreme că mintea și corpul nu sunt două lucruri separate care comunică ocazional — sunt unul și același sistem, care vorbește simultan în mai multe limbaje. Și că multe dintre lucrurile pe care le purtăm — frici vechi, tipare de relație, răspunsuri automate care nu mai servesc nimic — nu stau în gânduri, stau în corp. În felul în care respiri când cineva ridică vocea. În tensiunea din umeri care nu pleacă. În oboseala care nu se rezolvă cu odihnă. Abordarea somatică nu e un add-on la terapie — e, pentru mine, o înțelegere fundamentală despre unde locuiește de fapt experiența umană și, prin urmare, unde are șanse reale să se întâmple vindecarea. Nu în insight-uri, nu în înțelegeri intelectuale — deși și acelea au valoarea lor — ci în experiențe noi, trăite în corp, care rescriu treptat ce a fost întipărit acolo.
Curiozitatea
Curiozitatea e, poate, una dintre valorile care m-au adus în acest domeniu de la început — acea nevoie de a înțelege cum funcționează oamenii, ce îi mișcă, ce îi oprește, ce îi conectează sau îi îndepărtează de ei înșiși. Dar curiozitatea de care vorbesc nu e academică. E vie, e prezentă în fiecare întâlnire. Înseamnă să nu presupun că știu dinainte ce e în fața mea — să pot rămâne deschisă la surpriză, la complexitate, la contradicție. Fiecare om e un univers pe care nu îl poți reduce la un diagnostic sau la un model teoretic. Și fiecare proces terapeutic e unic, chiar dacă tiparele se repetă. Curiozitatea mă ține prezentă și mă ferește de cel mai mare pericol al oricărui terapeut — să creadă că știe deja.
Blândețea fără complezență
Blândețea, pentru mine, nu înseamnă să evit ce e greu. Nu înseamnă să fiu mereu de acord, să validez orice sau să ocolesc momentele de tensiune din procesul terapeutic. Înseamnă să pot sta în ce e dificil — împreună cu celălalt, fără să fug și fără să forțez — cu o calitate a prezenței care nu judecă și nu se grăbește. Există o diferență importantă între a fi blând și a fi complezent. Complezența, în terapie, e de fapt o formă de abandon — pentru că înseamnă că îți protejezi propriul confort în detrimentul procesului real al celuilalt. Blândețea autentică are în ea și curajul de a rămâne acolo când lucrurile devin incomode, de a pune întrebarea care trebuie pusă chiar dacă răspunsul va fi greu, de a nu lăsa relația terapeutică să devină un spațiu în care clientul se simte bine dar nu se schimbă nimic.
Continuitatea propriului proces
Nu cred în separarea dintre omul și terapeutul pe care îl sunt. Nu intru pe ușa cabinetului și devin altcineva — mai rezolvat, mai liniștit, mai „deasupra" lucrurilor. Intru ca Nadalia, cu tot parcursul meu, cu propriul meu proces terapeutic care continuă, cu întrebările mele, cu lucrurile la care mai lucrez. Asta nu înseamnă că aduc în cabinet propriile mele povești — ci că rămân un om viu în relație, nu un ecran gol. Cred că un terapeut care nu mai are propriul proces devine, în timp, rigid — pentru că nu mai știe din interior cum e să fii în mișcare, să nu știi, să te confrunți cu ceva nou în tine. Propria mea vindecare nu e un prerequisit terminat înainte să lucrez cu alții. E un proces paralel, continuu, care îmi informează munca în fiecare zi — și îi dă, sper, o calitate de autenticitate pe care nu aș putea-o simula.
Cum arată un proces cu mine?
Înainte să vorbim despre ce se întâmplă în terapie, vreau să spun ceva despre ce nu se întâmplă.Nu există un protocol rigid pe care îl aplic la toată lumea.
Nu există o foaie de parcurs prestabilită pe care o urmez indiferent de cine e în fața mea. Și nu există o versiune „corectă" a procesului pe care tu trebuie să o atingi ca să fi făcut terapia cum trebuie. Oamenii sunt diferiți, poveștile sunt diferite, ritmurile sunt diferite — și orice abordare care ignoră asta nu e, în opinia mea, cu adevărat centrată pe om.
Ceea ce există, în schimb, e o direcție. Un cadru. O înțelegere despre cum funcționează psihicul uman și despre ce are nevoie ca să se miște — nu teoretic, ci real, trăit, simțit.
Lucrez dintr-o perspectivă integrativă, science-based — ceea ce înseamnă că fiecare decizie terapeutică e ancorată în cercetare, în neuroștiință, în ce știm astăzi cu adevărat despre traumă, despre sistemul nervos, despre vindecare. Dar știința, oricât de solidă, nu înlocuiește relația. Și relația terapeutică — calitatea ei, siguranța ei, autenticitatea ei — e, în sine, unul dintre cei mai puternici factori terapeutici pe care îi cunoaștem.
Procesul pe care îl folosesc se desfășoară în jurul a șase etape, declinata din teoria lui Macnab — șase dimensiuni ale experienței umane pe care le explorăm împreună, în ritmul tău, în adâncimea pe care o permite momentul.
01
Prima etapă — emoțiile
Începem cu ce simți. Nu cu ce crezi că ar trebui să simți, nu cu ce ai simțit cândva, ci cu ce e viu în tine acum — în corp, în relații, în situațiile care te aduc în cabinet. Emoțiile nu sunt doar reacții — sunt informații. Sunt semnale ale unui sistem care încearcă să îți spună ceva. Și unul dintre primele lucruri pe care le facem împreună e să învățăm să le ascultăm fără să le judecăm, să le amplificăm sau să le oprim.
02
A doua etapă — cognitiile
Ce povești îți spui despre tine, despre ceilalți, despre lume. Ce credințe s-au format de-a lungul timpului și care continuă să filtreze tot ce trăiești — fără să știi întotdeauna că o fac. „Nu sunt suficient." „Nu pot avea încredere." „Dacă cer, deranjez." Aceste narrative nu sunt adevăruri — sunt straturi. Și odată ce le poți vedea, poți începe să le chestionezi.
03
A treia etapă — experiențele anterioare
Nu pentru a re-trăi trecutul, ci pentru a înțelege cum a format prezentul. Tiparele pe care le repeți în relații, răspunsurile automate care vin fără să le chemi, lucrurile care te activează mai mult decât „ar trebui" — toate au o istorie. Și când începi să vezi conexiunile, ceva se schimbă. Nu dispare imediat, dar încetează să mai fie misterios. Iar ce poți numi, poți și lucra.
04
A patra etapă — somaticul
Corpul nu minte. Și în terapia somatică — influențată de Somatic Experiencing și de înțelegerea modernă a sistemului nervos — corpul nu e un context al minții, ci un partener egal în proces. Explorăm ce se întâmplă fizic când anumite teme sunt atinse — tensiuni, senzații, impulsuri, răspunsuri automate. Și lucrăm cu ele direct, blând, fără să forțăm și fără să grăbim. Pentru că vindecarea care nu trece prin corp rămâne, adesea, doar la nivel intelectual.
05
A cincea etapă — valorile
Cine ești tu, dincolo de povești și de tipare? Ce contează cu adevărat pentru tine — nu ce ți s-a spus că ar trebui să conteze? Valorile nu sunt decorative. Ele sunt busola după care navigăm — conștient sau nu. Și una dintre cele mai importante munci din terapie e să descoperi care sunt valorile tale autentice și să începi să trăiești mai aliniat cu ele. Nu pentru că e ușor, ci pentru că fără asta, chiar și vindecarea rămâne incompletă.
06
A șasea etapă — integrarea
Ultimul strat nu e un final — e un început. Integrarea înseamnă că ce s-a schimbat în cabinet începe să se manifeste în viața de zi cu zi. În relații. În decizii. În felul în care te raportezi la tine însuți când lucrurile devin grele. Nu e un moment dramatic — e o acumulare de momente mici în care observi că reacționezi diferit, că alegi diferit, că te simți, pur și simplu, mai tu.
Procesul nu e linear. Nu mergi de la etapa unu la etapa șase și gata — vindecat. Uneori revii. Uneori un subiect deschide altul mai adânc. Uneori avansezi rapid și apoi stai într-un loc mai mult decât ai fi vrut. Toate astea sunt normale. Toate astea sunt parte din proces.
Ce rămâne constant e că nu ești singur în el. Sunt acolo — nu deasupra procesului tău, ci în el, alături de tine.